A inceput cu un telefon sambata (27/11) seara: ‘Maine mergeti la finala! Puteti sa ajungeti acolo la ora 2?’; cam asa a sunat mesajul venit de la mama, care l-a primit de la un prieten de familia (Veron Toma; in cazul in care va spune ceva numele) care se afla la locul cu pricina avand doua bilete libere pentru finala Masters. Dupa mai multe argumente pro si contra, ma gandisem ca timpul consumat si programul pe care mi-l facusem nu permit aceasta deplasare. De ce?…. Initial am ajuns la concluzia ca voi reusi sa ajung acasa la ora 7:00 in dimineata zilei de luni. Dupa ce am mai acumulat ceva informatie cu privire la transport si orare, s-a dovedit ca pot ajunge duminica seara.

Cu decizia luata, am pornit la drum duminica dimineata la 8:40, ajungand la destinatie (Arena O₂) in jurul orei 14. Nimic neobisnuit pana aici: mers la gara, tren - o ora jumate, alt tren – inca o ora jumate, metrou – 3 statii, iar metrou – 8 statii si in final am ajuns in fata intrarii. Acolo, omul de la care a plecat total ne astepta. Surpriza cea mare acum vine caci biletele nu erau doar niste bilete, ci cu masa inclusa si locuri la 10-15 metri de teren (un pic exagerat, dar oricum aproape). Un serviciu de cinci stele care m-a cam stanjenit si de care nu m-am putut bucura pe deplin pentru ca nu simt ca am atins inca acel nivel de cinci stele. Ma voi bucura cu adevarat atunci cand biletele le voi fi cumparat eu si voi simti ca merit. Pana la urma am considerat pranzul de cinci stele ca fiind un exercitiu pentru urmatoarea experienta de aceste gen.

Depasind momentele acelea, a urmat spectacolul pentru care de fapt am batut atata drum: finala de dublu (din care am vazut doar al doilea set) si finala de simplu. M-a uimit faptul ca n-am simtit vreo mare emotie vazandu-i pe acei mari oameni si jucatori pe teren (Bhupati, Nestor, Zimonic, Nadal, Federer). Nu sunt decat niste oameni, dar ceea ce pot faceimpreuna a insemnat adevarata valoare a evenimentului. Cand multimea tipa de emotie la aparitia marilor nume, eu zambeam; cand lumea aplauda lovitura decisiva, eu aplaudam intreg punctul; cand intreaga arena aplauda frenetic o lovitura spectaculoasa, eu inchideam ochii gandindu-ma la nenumaratele momente cand am executat, vazut sau imaginat asemenea lovituri. A mai trecut un an de tenis si simt ca am crescut ca jucator, spectator si om….spun asta pentru ca meciul dintre cei doi asi ai tenisului din acest moment mi s-a parut ceva ce orice alt jucator ar putea face, dar din pacate doar ei au ajuns la un nivel de ‘nebunie’ incat sa uite partial de ce ii inconjoara. Nu meciul in sine a fost marea bucurie pentru mine, ci amintirile si sentimentele pe care le-a trezit in mine. Nu am mai jucat tenis de mai bine de doua luni si jumatate, dar nu spun ca m-am lasat, ci ca iau o pauza.

Pe langa tot ce am gasit in mine vazand acest meci, domnul Toma mi-a deschis putin ochii cu doua sfaturi ce trebuie luate in seama de toata lumea, si anume: 1. ‘gandeste-te bine ce vrei sa faci in viitor si cauta-ti un maestru care iti poate da sfaturi si alaturi de care te simti ca facand parte din aceeasi lume’; 2. ‘tine legatura cu oamenii la care te gandesti cand simti nevoia de a discuta ceva si sunt singurii care te inteleg, pentru ca altfel “distanta” se va mari pana ce nu va putea fi recuperata’.

Una peste alta, am fost martor la ceea ce pot face niste simple oameni pe un teren de tenis si cati bani se invart in jurul evenimentului numit ‘spectacol’ si am invatat cateceva despre mine. Dupa o intreaga zi agitata si calma in acelasi timp, ceea ce am obtinut din aceasta experienta a depasit cu mult valaoarea pretului.

Cu drag,

Serj

In acesti ultimi ani, pe langa Coach, au mai existat oameni care m-au modelat intr-o oarecare masura si de la care am invatat multe.

Primul dintre ei care a aparut in peisaj a fost Arti ( Artemon Apostu- Efremov), un fost jucator, acum antrenor. El mi-a explicat in amanunt conceptul de serviciu ‘kick’ si imi aduc aminte de un antrenament tinut la centru in care trebuia sa servesc asa incat mingea sa loveasca gardul la o inaltime de 2-3 metri. Evident am ajuns acolo mult mai tarziu si nici atunci nu am reusit sa o fac decat de prea putine ori ca sa pot spune ca mi-am atins scopul.

A urmat Domnul Iovanescu, antrenor al lui Arti. Toate loviturile mele au capatat o noua forma si viziunea asupra jocului si a terenului a inceput sa se schimbe. Un meci la un turneu futures jucat la intensitate maxima, punand toate abilitatile la bataie, imi rasare in minte. Am iesit de pe teren si din cauza atitudinii mele prima intrebare a fost : “De ce zambesti?”. Zambeam pentru ca in sfarsit reusisem sa fac ce ma chinuiam de cateva luni, la care se adauga faptul ca eram extenuat, dovada a faptului ca am lasat pe teren tot ce puteam oferi.

In iarna anului trecut, aparitia lui Marius Comanescu a fost una nemaipomenita. Nu doar ca mi-a acordat ajutorul primindu-ma in grupul de jucatori din baza sportiva ” Voinicelu” (cine stie, cunoaste!), dar am si invatat multe de la dansul. Dupa 2 luni de antrenamnete din ce in ce mai diabloice am simtit ca am mai urcat niste ‘trepte’ pe care le-as fi urcat intr-o perioada mult mai indelungata.

Ultimul care si-a lasat amprenta a fost Laurentiu Popescu. Cu un spirit tanar si invataminte de la spanioli mi-a scos ficatii cu exercitiul lui cu voleuri - asta inseamna ca el sta la voleu si eu alerg pe tot terenul, obligat sa dau mingiile doar la el……faceti voi calculele pentru 5 minute, sa zicem. Cat de mult ma omora exercitiul respectiv, atat de mult ii multumeam la meci cand imi dadeam seama ca reusesc sa fac diverse datorita lui.

Am enumerat doar cate ceva invatat de la fiecare dintre cei patru. Mi-au oferit multe si de aceea “Pentru oamenii care si-au lasat amprenta…..multumesc”.

Cu drag,

Serj

Teo…de fapt Don’ Teo, cum ii ziceam eu si cativa altii, este preparatorul meu fizic din ultimii doi ani si jumatate.

Imi aduc si acum aminte unul dintre primele antrenamente care erau menite sa-mi evalueze nivelul. Ca de obicei mi-am dat toata silinta sa am o performanta cat mai buna: evantaie, sprinturi, sarituri….pana am ajuns la flotari. Proba cu flotarile presupune un numar cat mai mare de flotari intru-un minut. Am inceput si n-a durat mult pana am terminat (undeva la 30 de secunde), cu un rezultat final de 37 de flotari (m-as simti slab acum facand doar 37 de flotari). Partea amuzanta e ca, la putin timp dupa ce s-a terminat chinul cu flotarile, a inceput chinul cu ‘datul la boboci’ (ca s-o spun intr-un mod nu prea urat). Cred ca a fost prima oara cand s-a intamplat, asta pentru ca s-a mai intamplat de cateva ori de atunci, dar ce unii ar spune ca este prea mult si ca trebuie sa nu ai minte sa nu te opresti atunci cand simti ca nu mai poti pentru mine a devenit o stare de bine, stiind ca am dat to ce am avut. Aceeasi stare am dobandit-o si dupa anumite meciuri mult prea lungi pentru ce puteam eu duce.Alaturi de Coach, Teo nu m-a lasat nici macar o data sa ma culc pe o ureche si cu ajutorul lui am reusit sa-mi mentin dorinta de a da to ce pot pe teren si in afara lui, asa ca “Pentru Teo…..multumesc”.

Teo poate fi un model pentru multi tineri, iar eu sunt unul pentru ca am multe idei inspirate de el. Mai mult decat un antrenor si model, imi este  si prieten chiar daca sentimentul s-ar putea sa nu fie reciproc.

Cu drag,

Serj

A trecut mult prea mult timp de la ultimul articol si nu asta a fost intentia mea, dar scuzele nu imi sunt de nici un ajutor. Dupa ce am completat ‘familia’ de acasa, acum este randul ‘familiei’ din teren.

Cred ca am mai spus-o, si o s-o mai spun: ultimii doi ani au fost un fel de revelatie in ceea ce priveste tenisul si Coach a fost scanteia ce s-a chinuit sa aprinda focul intelegerii (suna pompos, dar mai bine de atat n-o pot spune). Acum il asigur ca focul inca arde chiar daca n-am mai calcat pe un teren de tenis de trei luni; datorita lui sportul a devenit pentru mine ceva mai mult decaat doar activitate fizica.

Acum trei ani, daca nu ma insel, am fost intr-un cantonament la Poiana Brasov cu membrii echipelor de juniori ai clubului. Prima problema: cine sta in aceeasi camera cu nimeni altul decat Coach?! In stanga, in dreapta nimeni nu se incumeta sa scoata vreun cuvant, cum de altfel simteam si eu. Dupa ceva momente m-am oferit sa-i fiu coleg de camera, nu pentru ca mi-as fi schimbat parerea atat de repede, ci pentru ca eram mort de somn (cum mereu sunt) si m-am gandit ca discutia ar dura mult prea mult pentru o asemenea problema. Evident, cum am ajuns in camera m-am pus la somn, ceea ce a fost probabil cam tot ce faceam in camera (pe langa dus) dat fiind faptul ca cele trei antrenamente pe care le aveam in fiecare zi storceau toata energia din sufletele noastre, mai putin Coach - el doar se uita la noi cum ne dam silinta. Cel putin eu mi-o dadeam si asta se pare ca a fost marele meu noroc - dand tot ce am la niste ‘amarate’ de antrenamente am reusit sa-i castig atentia. Nu am stiut  cat de mult a contat ce am facut atunci decat cand i-am cerut sa fie antrenorul meu. Am fost mai mult decat surprins cand a spus ca accepta din aceasta cauza, dar m-am bucurat ca sunt unul care munceste pentru ceva anume (nu stiu exact cum sa descriu acest ‘ceva anume’), si poate considerat ciudat din cauza asta. Pana la urma ce conteaza e ca m-a luat sub aripa lui. Doi ani si juumatate nu am simtit niciodata nevoia de a ma misca de pe terenurile de la Olimpia, oricat de dur ar fi fost antrenamentul, oricat de indispus eram eu sau Coach. Pentru ca ii pasa ce se intampla cu sportivii, nu m-a lasat niciodata sa uit de acel ‘ceva anume’ pentru care am luptat mereu. Tocmai de asta “Pentru Coach…..multumesc”, si nu este un multumesc doar pentru ce a fost ci si pentru ce va urma in viata mea.

Comparativ cu Coach, care e cateodata un ursuz si poate sa enerveze oamenii la culme, Ovi e de obicei de treaba si de gasaca si pentru mine a devenit un prieten. Stie sa asculte ce am pe suflet (cateodata chiar simte si nu stiu cum face) si sa dea sfaturi, chiar daca nu il intereseaza asa de tare problemele mele si chiar daca si el are problemele lui, si cateodata si pe cele ale lui Coach. E nemaipomenit sa ai pe cineva ca el aproape chiar si cand nu e langa tine si de aia: “Pentru Ovi….multumesc”.

Coach si Ovi sunt doua entitati in aceeasi persoana, o persoana care isi da toata silinta sa schimbe ceva si sportul numit tenis din romania, o persoana pe care o respect si care merita respectul tuturor.

Cu drag,

Marele Stabor

va salut de departe realizand ca nu am stat de mult de vorba. Eu dupa cum stiti, mi-am mutat domiciliul, cel putin temporar, la Columbia in New York si inca observ diferentele dintre cele doua sisteme in care am trait.

Pentru inceput, tenisul vazut ca un sport de echipa. este incredibil, nu mi-am imaginat vreodata, ca voi petrece atat de mult timp cu fetele din echipa, care sunt foarte amabile si dragute, dar mai ales muncitoare. spirtiul este total diferit si pot afirma din toata inima ca americanii sunt nebuni dupa sport. avand in vedere ca este o scoala care nu ofera burse atletice, ci se bazeaza numai pe buna credinta a studentului ca va face parte din echipa, nu ma asteptam sa gasesc atat de multi studenti dornici sa munceasca in ritm de profesionisti. si dau un singur exemplu, dimineata la 7 salile de fitness sunt pline, bazinul este ocupat, pe pista indoor alerga in permanenta cineva. si asta numai pentru sine. sincer, nu am crezut ca voi vedea intr-o sambata seara, cand in mod normal oamenii se relaxeaza in camere, sala de sport arhiplina, ba chiar sa se stea la coada pentru aparate.

trecand la subiecte mai interesante pentru mine, as vrea sa vorbesc un pic despre echipa si sezonul de toamna, pe care l-am incheiat la sfarsitul lunii. turneele sunt mult mai difertie aici, avand in vedere ca s-a intamplat sa joc si 4 meciuri intr-o zi. daca acasa imi spunea cineva va trebuie sa joc 2 meciuri in aceeasi zi, probabil ca ma uitam urat, dar aici, nici nu simti, iar faptul ca te incurajeaza in permanenta si ai intotdeauna pe cineva la gard care sa aplaude pentru tine, chiar face minuni si iti da o energie incredibila. am reusit sa joc o finala si sa ma calific pentru regionale, ceea ce mi-a depasit asteptarile, asta poate si pentru faptul ca stau cate 2-3 ore pe teren zilnic, iar cei care ma cunosc, stiu cat inseamna asta pentru mine :D.

cat despre scoala, aproape nu am cuvinte. este extrem de mult de munca. am scris constant eseuri de cate 4-5 pagini, teme saptamanale si examene, dar sincer nu ma plang. faptul ca vad cum toti colegii mei vin pregatiti la ore, si cum le face placere sa vorbeasca despre orice subiect, chiar incurajeaza pe oricine sa munceasca si mai mult. la toate se mai aduaga si faptul ca daca iti faci timp, in 10 minute de mers cu metroul poti ajunge la orice muzeu, teatru, cinematograf sau bulevard plin cu magazine :).

deocamdata atat de la etajul 10 din john jay (numele caminului in care stau).

cu drag,

Iani

ps: felicitari fetelor pentru titlul aparat la nationale! sper ca si anul viitor vom mentine traditia (si spun “vom”, pentru ca inca imi place sa ma simt parte din club :D).

. . . S-a terminat Inca un Campionat National pe Echipe de 18 ani castigat,cupa este din nou ACASA,la Olimpia!
Putin diferit fata de anul trecul,un alt coach,o alta echipa! De la primul meci toate cautam privirea vechiului coach,asteptam sa-l auzim spunand “Haideti fetelor”. Am inteles in cele din urma ca el este alaturi de noi mereu,chiar daca nu este prezent,si ca anul acesta dl Laurentiu va fi noul coach care ne va ajuta sa castigam si..sa ne distram.
Vreau sa-i multumesc dansului in primul rand pt ca a avut rabdare cu noi,a fost alaturi de noi mereu pana cand arbitru spunea “Game,Set,Match”
De asemenea vreau sa le multumesc fetelor; Elena Bogdan,Ilinca Stoica,Marina Tudorache,Andreea Istrate fara de care echipa nu ar mai fi existat. I-am simtit lipsa Biancai Hancu care desi a fost accidentata a fost alaturi de noi la meciuri,vreau sa-i multumesc ca si-a facut timp si pentru noi
Ne-au lipsit si fetele mai mari, Andreea Iova,Camelia Hristea,Veronica Popovici si Iani Alecsiu care erau in echipa anii trecuti
A fost un turneu minunat, Campionatele Nationale pe Echipe sunt preferatele mele,deoarece aici nu joci pt tine joci pt echipa,reprezinti clubul,atmosfera este foarte frumoasa.
Inca o data vreau sa multumesc clubului Olimpiam, felicitari fetelor si multa bafta la urmatoarele turnee.
Cu drag,
Elena