am obosit. poate suna ciudat ceea ce spun, dar ma simt de-a dreptul sfarsita cand ma gandesc ca maine incepe o noua saptamana in care te duci la scoala si nu stii de ce te mai duci in afara continuai vanatori de note, “care da bine la CV”.

Citind articolul lui Sergiu si totodata commentul lui coach, DA! aveti dreptate , ar fi cazul sa nu mai fim pesimisti, ca ne aflam la inceput de drum, iar daca doar ne plangem nu rezolvam nimic. Speram sa ne facem auztiti. Suntem nemultumiti, dar nu protestam. Iar atunci cand se trezeste cate unul care sa ridice mana si sa puna o intrebare pertinenta. “Da’ la ce ne foloseste asta , doamna?” este dat afara. Se poate lupta intr-adevar impotriva unui sistem care a pastrat inca ceva sechele comuniste? Am un exemplu.Sistemul german. Desi nu sunt un fan nici al acestiu sistem din alte motive, pe care nu vreau sa le enumar acum. Daca mi-as intreba proful neamt, la ce ne foloseste ceea ce ne preda, si daca stiu cum sa adresez intrebarea intr-un mod si pe un ton politicos, sunt sigura ca acesta, m-ar lua foarte in serios si ar incerca sa imi aduca argumente cu care se poate sa fiu sau nu de acord. Problema noastra este ca atunci cand suntem intrebati, ne simtim foarte atacati si incepem sa ne aratam autoritatea dandu-l pe acela afara. Si atunci sunt sigura ca acel curios sigur a aflat raspunsul la intrebare… pe coridor.

Cam acesta e sistemul romanesc. Ne lovim zi de zi de el. Il infrunam, dar nu are nimeni curajul sa protesteze. Romanul doar barfeste. Romanul doar comenteaza. Putini sunt cei , care atunci cand sunt intrebati ce nemultumiri au chiar si le exprima. Si atunci la ce se ajunge? Sistemul este un cerc vicios. Fiecare ajuta la intretinerea acestuia.

Sigur, fiecare se bate cu pumnul in piept, laudandu-se ca el intotdeauna si-a sustinut punctul de vedere. Chiar asa?

Cu ceva tristete in suflet ma uit un pic inapoi si imi dau seama ca putine sunt zilele care difera de “Ziua in care n-am facut nimic”. Mi-as dori sa fac in fiecare zi ceva notabil, ceva pentru care sa stiu seara ca merit sa pun capul pe perna linistita. Chiar si lucrui fara prea mare importanta. Ajung la cate o perioada, in acre nici macar orele in care joc nu ma mai bucura. Iar asta mi se pare cel mai grav lucru. Apoi urmeaza cate o perioada in care gasesc in fiecare antrenament o noua provocare. “Hai sa vad daca pot…” si totodata ma surprind ca imi pun intrebari de mos “Da’ oare cat o sa mai pot?”

In fine, sarind din nou de la una la alta… cred ca va fi ajunge o tema a articolelor “sa scrii cat mai dezordonat”

Sper ca se poate urmari firul ideilor,

Cu drag,

Iani :)