Hehe, a venit primavara. Si cu ea soarele, terenurile de zgura, sosetele prafuite, sepcile sunt din nou in trend; Asta am observat cu multa bucurie intr-o joi. Si vreau sa cred ca a fost o joi oarecare dintr-o primavara oarcare.
Si totusi mi-e greu sa cred asta. Primavara asta nu este deloc oarecare, cel putin pentru mine. Este una dintre cele mai asteptate primaveri. Dupa o iarna, ce o credeam interminabila, dupa ce in martie, desi ningea am refuzat cu vehementa sa mai port cizme, dupa ce am jucat din octombrie!!!!! in balon, pe greenset, primavara cea primitoare parca se incapatana sa mai apara. Dar totusi se pare ca i s-a facut mila de mine, asa ca intr-0 zi de joi am pasit din nou pe terenurile de la Olimpia. Terenurile de dupa blocuri de la Olimpia. Acele 2 terenuri, parca uitate de “lumea moderna” dupa blocuri. De multe ori ma gandeam la versurile celor de la B.U.G Mafia ce le ascultam odata “dupa blocurile gri sunt noi, care te facem pe tine”. Mi se pare ca aceasta frantura din refren se potriveste celor 2 terenuri. Pentru ca Olimpia a demonstrat intotdeauna ca echipa cea de dupa acele blocuri este echipa care “ii face” pe toti pe teren.
Revenind la ziua de joi, cand cu multa bucurie ma incalzeam pentru a respira un alt aer, de afara, prima oara dupa 7 luni, mi-am adus aminte uitandu-ma la minunatele blocuri de primul meu antrenament la Olimpia. Era intr-o dimineata de august la 7:30. Pe terenul 1 bateam mingea Veronica Popovici, Oana Oprea, Cristina Sgondea si cu mine. Si tot jucam. Coach propunea tot felul de teme. Si bataia mingii se auzea cu un ecou specific in acea “depresiune” dintre blocuri. La un moment dat, o binevoitaore vecina de la etajul 3, care probabil isi ratase somnul de frumusete a deschis larg geamul si a inceput sa ne vorbeasca foarte “amabil” despre antrenamentele noastre matinale. Si despre cum se aude mingea aia poc-poc, poc-poc. Asa ca noi “extrem de intimidate” am continuat sa batem mingea “poc-poc, poc-poc” razand intre puncte. Si a mai iesit odata si a inceput sa se ia de coach. Ce i-a spus, nu cred ca am mai prins, dar cu siguranta nu au fost complimente.
Acea amintire cred ca imi va ramane pentru totdeauna in minte si recunosc ca atunci cand mai vin sa joc la Olimpia, ma uit spre geamul de la etajul 3, sperand in sinea mea ca o voi revedea pe vecina cea suparata.
Din pacate nu am vazut-o joi, poate data viitoare.
Cu drag,
Iani 
