Intrucat a inceput scoala (probabil s-a observat acest lucru in frecventa posturilor mele) mi-am ordonat un pic anumite caiete, de care cred ca voi avea nevoie mai tarziu. Si am dat peste o serie de compuneri pe anumite teme scrise in clasa a 9a. Citind una dintre, am inceput sa zambesc usor sarcastic, iar apoi m-am gandit ca n-ar fi rau sa le public, in fond erau gandurile mele.
Se va putea observa o evolutie sau involutie a gandurilor si felului cum gandeste un tanar. Poate veti rade, poate veti crede ca este un pic hilar sau poate pur si simplu veti avea aceeasi reactie ca si mine astazi : “O, Doamne, dar tare suparata pe viata eram la 15 ani!”
Acestea fiind spuse incep cu ADOLOSECENTUL LA 15 ANI
Ma privesc, privesc in mine atatea trasaturi straine, as vrea sa stiu cine sunt, dar nu stiu. Nu stiu ce vreau , nici ceea ce nu vreau. Sunt indecis. Ma aflu intr-o intersectie nesemaforizata din centrul vietii, cautandu-mi disperat harta. Nesigur, ma indrept spre dreapta si totusi ma intorc la jumatatea drumului; spre stanga ar fi fost mai bine! Ma opresc in mijlocul intersectiei. De ce nu pot merge in ambele parti? De ce trebuie sa aleg? De ce trebuie sa fac intotdeauna pace in sufletul meu? Inchid ochii si incerc sa aleg o directie. Nu imi mai pasa care. Nu vreau decat sa scap de acea intersectie. Nu mai conteaza ce varianta aleg, doar sa scap de acea intersectie, de acea alegere. Nu stiu in ce directie am luat-o. Am ajuns pe o strada intunecata. Nu imi este cunoscuta. Refuz sa cred ca m-am ratacit. Caut un indiciu, un reper al sufletului meu, macar o alta intersectie de unde sa-mi pot alege o alta directie. Merg repede. Merg mai repede. Alerg. Imi este frica. NU! Cum sa-mi fie MIE frica? Sunt puternic. Nu mi se poate intampla nimic rau. Ma opresc. Incerc sa-mi regasesc ritmul respiratiei. Ma prabusesc pe trottoire si privesc in urma. Aceasta strada pare a fi fara capete. Acum sunt mai calm, mai linistit. Ce pot sa fac? Inconstient, incep sa-mi pavez propiul drum. Intotdeauna drept. S-ar parea ca am o tinta. Se poate. Se poate sa-mi fi fost stabilita, sa mi-o fi ales eu; nu stiu. Nu ma cunosc! Ma privesc in oglinda si incerc sa deslusesc misterele ce se ascund in spatele acelor ochi negri, acelui trup atletic. Imi dau seama ca este zadarnic deocamdata si pavez in continuare. S-ar parea ca am invatat sa o fac. Este foarte usor. Drumul meu incepe sa se lumineze. Si deodata vad ca am ajuns acasa. Inainte de a pasi inauntru, privesc drumul dupa care m-am ghidat. Este un mozaic de pietre ale prieteniei, inocentei, libertatii. O poteca a schimbarii. Deschid usa si gasesc alt drum…
(”Strada adolescentei nr.13″)
P.S. nu ma intrebati de ce am creat un personaj masculin, din perspectiva caruia am scris, ca nu voi sti sa va raspund.
Cu drag,
Iani 
