se incheie o saptamana ciudata din punct de vedere meteorologic, si mai ciudata din punctul de vedere al amatorilor de fotbal, dar foarte ciudata din punctul meu de vedere. Exceptand oscilatiile de temperatura si dilemele “la ce ora sa programez aerul conditionat?” sau surprizele ce au inceput sa apara pe stadioanele dominate de vuvuzele, pentru mine saptamana abea incepe. de maine “intru in paine si incep probele orale ale bacului, asta, dupa ce astazi am primit, in sfarsit, rezultatele mult asteptate.”
Si tot ciudata mi se pare saptamana pentru ca am regasit ceea ce nu credeam ca voi intalni vreodata, ceva care credeam ca ma defineste, ma facea la un moment dat sa cred ca sunt unica.
O discutie intre lacrimi in care mi se povestea cum “cedez nervos” sau cum “nu mai suport atata presiune”. presiunea, inceputa de la scoala, unde nu poti dezamagi pe nimeni, unde trebuie sa le arati cine e mai tare, unde trebuie sa demonstrezi profesorilor ca tu esti capabil sa ai si rezultate la tenis, dar sa fii si in top in clasa. la scoala, acolo, unde te aflii in cmpetitie cu toti tocilarii, care dupa scoala nu stiu ce inseamna sa te uiti la ceas si sa fugi de la antrenament pe stadion si dupa aia la meditatii. presiunea incepe de la scoala si continua pe teren. pe teren, unde stai din turneu in turneu, unde pe masura ce avansezi, esti multumit de jocul tau, ai rezultate, simti ca te sufoci. simti ca ai nevoie de o pauza. dar nu te poti opri. te uiti in stanga si ci se spune…”a, cu tine vorbim de la semi in sus”, te uiti in dreapta si auzi “vezi ca vreau trofeul”… iar toate astea se aduna, si se suprapun pana cand ajung in varf. stiti cum functioneaza condensarea intr-o oala sub presiune… asa te simti, asa ai senzatia ca dai in clocot, si atunci incepi si tu- ca orice oala sub presiune sa fluieri, pentru ca te simti terminat, pentru ca nu mai poti si nici nu mai ai chef sa vrei. totul depinde numai de bucatarul care are grija sa amestece, cat te va tine sub presiune sau cat iti va acorda o pauza pentru a nu ceda.
de multe ori mi s-a intamplat sa fiu o oala sub presiune, crezand ca nimeni nu mai este ca mine si ca nimeni nu ma poate intelege. astazi am aflat ca mai este cineva ca mine si mi-am dat seama ca eu am reusit sa deschid capacul, sa-l arunc pe aragaz si sa respir detasata. asa ca, pentru toti cei care nu vad vreun viitor din oala, le pot spune ca vor veni si vremuri mai bune si ca nu merita sa isi consume energia, desi poate ca asa este normal.
Cu drag,
Iani 
Sa-mi tineti pumnii 
